Am fost la Sighet pentru prima oara in 1994, impreuna cu o colega, Isil Gachet, de la Directia pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei. La acea vreme, eu ma ocupam de aspectele legate de patrimoniul cultural, iar misiunea noastra era de a discuta si de a cunoaste la fata locului posibilitatile de interventie in cadrul Memorialului. Pentru ca acest Memorial, dupa cum scria atat de bine Ana Blandiana, ne demonstreaza ca memoria este o forma de justitie. Si cred ca trebuie sa ne fie foarte clar tuturor faptul ca un astfel de Memorial nu este doar un muzeu, sau o institutie, ci un loc unde au fost victime, unde si-au dat viata oameni, iar suferintele lor au deschis calea realitatilor contemporane.Pozitia mea este inainte de toate aceea a unui martor. Va voi prezenta deci o marturie cu privire la inceputurile Memorialului si la tot ceea ce am trait insotindu-i pe Ana Blandiana si pe Romulus Rusan in primii pasi pe drumul Memorialului care ne gazduieste astazi.Dupa cum s-a spus deja, era in 1993, pe cand eram presedintele Comisiei pentru patrimoniul cultural din cadrul Consiliul Europei. Intr-o zi m-a sunat secretarul general al Consiliului, dna Catherine Lalumiere, fost ministru francez al afacerilor europene. Pentru a va reaminti structura Consiliului Europei, precizez ca acesta este compus dintr-o Adunare parlamentara, un Comitet de ministri si numerosi functionari. In fruntea corpului de functionari se afla un secretar general. Astfel ca, atunci cand am ridicat receptorul, vocea de la celalalt capat al firului mi-a spus ca la telefon astepta insasi sefa mea directa, care vrea sa imi vorbeasca. M-am prezentat prin urmare in biroul dnei Lalumiere, care, pe un ton spontan, angajat, departe de rigiditatea specifica limbajului administrativ, mi-a spus: „Dle Ballester, tocmai am primit vizita dnei Anei Blandiana, care mi-a prezentat proiectul unui memorial pe care intentioneaza sa il creeze la inchisoarea de la Sighet, acolo unde represiunea stalinista a fost foarte dura”. Dna Lalumiere mi-a explicat apoi ca acest proiect i-a fost adus la cunostinta prin intermediul Directiei pentru drepturile omului, insa, dat fiind ca e vorba de un proiect memorial, prefera sa trimita la fata locului o delegatie formata din doi membri, respectiv un reprezentant al comisiei pentru drepturile omului si unul al comisiei pentru patrimoniul cultural. Va dati seama ca am acceptat pe loc. Propunerea dnei Lalumiere ma interesa din doua motive. Mai intai, pentru ca punea problema provocatoare a modalitatii de abordare a memoriei. Cum poate fi tratat un astfel de patrimoniu, care, in afara evidentei componente istorice si politice, este in egala masura si un patrimoniu emotional? Caci trebuie sa tinem seama si de existenta unui patrimoniu al durerii si al suferintei… Iata deci cum, impreuna cu colega mea de la Directia pentru drepturile omului, am venit la Sighet pentru a vedea inchisoarea si a incepe primul dialog oficial intre Consiliul Europei si autoritatile romane cu privire la proiectul Memorialului. Era prima mea vizita in Romania, nu insa si primul contact cu tarile de dincolo de cortina de…