„…e un limbaj tare, salvific, menit macar sa cenzureze fatalitatea mortii, cea care-l «cauta» pe poet «cu mana de moasa». Acesta e miezul iradiant – si inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Emilian Galaicu-Paun: coincidenta dintre nastere si moarte, inseparabilitatea, indistinctia lor. (…) Galaicu-Paun mizeaza pe o stihialitate dezlantuita a imaginarului, descarcat in ample tensiuni expresioniste in care revelatia are concretetea imediata a spasmului, iar spasmul are gramatica diafana – si atroce totodata – a misterului. Iese astfel o poezie de inalt voltaj si de ample convulsii – sau cutremure – atat ale fiintei, cat si ale limbajului; o poezie parca abia scapata din teroarea viziunii si care rasfrange in pagina o panica vag controlata a propriei furori imaginative. Caci poezia lui Emilian Galaicu-Paun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic isi trage principiul vizionar si chiar reporturile de cotidian, insertiile brutale de real si inflamatiile sarcastice exprima la el o conditie de febra profetica; nu sunt simple transcriptii, ci inductii violente de angoase iar realul, oricat de imediat, se proiecteaza, de fapt, nu ca notatie, ci ca ipoteza si ipostaza imaginative, ca epifanii entropice.” (Al. Cistelecan)