Acum, la sfarsitul acestei carti bogate – a carei tiparire a insemnat una din cele mai neasteptate bucurii din cate mi-a daruit tineretea – imi este foarte greu sa scriu asa cum se cuvine despre gandirea si fapta invatatorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre interventia sa hotaratoare in cultura si viata civila a Romaniei de dupa razboiu. Nadajduiesc s’o fac intr’o zi – cat de curand – si pe indelete. Prezenta lui Nae Ionescu a fost, si continua sa fie, atat de coplesitoare, incat numele sau s’a intins de-a lungul tarii transfigurat de mit sau insangerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbeste de Nae Ionescu, e prezenta legenda sau ura; si una si alta marturisind, cu aceeasi prisosinta, taria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani preface si cladeste o tara. Putini barbati se pot mandri ca au fost cinstiti cu atata ura, cata a adunat gandul si fapta profesorului Nae Ionescu. Dar, de asemenea, nici un carturar – de la Nicolae Iorga incoace – n-a mai intalnit aderenta masselor si a intelectualilor deopotriva, in masura in care ea s-a dovedit a fi avuta de Nae Ionescu.