„Intr-o buna zi descoperi uimit ca existi, descoperi teribila evidenta a lui a fi. Este chiar ziua in care, vanat fiind, ai putea sa mori, in care ceilalti, vanati si ei, mor langa tine atingandu-te cu ultima privire, cu ultima respiratie, cu ultima nadejde. Chipul tau viu se pietrifica pe chipul lor mort, viata ta primeste deschiderea, alunecarea dincolo, a vietii lor sfasiate de dementa unei politici transformate in asasinat. Si atunci intelegi ca nu poti fi altfel decat liber, intors impotriva lor, desfiintand mecanismul celor care i-au ucis. A privi uciderea semenilor tai, a traversa ordalia de a fi victima pura este a privi si a traversa absurdul, a fi martorul si totodata subiectul inumanului, al limitei, al taramului celuilalt care este haosul, desfigurarea. Aceasta este clipa in care te cuceresti pe tine insuti si totodata treci catre ceilalti, spre fiinta lor, spre fragilitatea lor care este si a ta. Incerci puterea de a fi cu ceilalti, pentru ceilalti. Vrei de la ei chipul tau confirmat incercand sa te descoperi si sa te asezi impreuna cu ei in comuniunea in care distanta intre fiinte se dizolva, dispare, transformata in coexistenta, in asemanare si comunicare. Decembrie 1989 ar fi putut fi asumarea coexistentei prin libertate, putinta de ne apara reciproc in si pentru libertate, momentul in care Romania putea deveni sarcina noastra comuna, iesirea din prizonierat. Dar sarcina noastra s-a transformat in politica si experienta a esecului, adica in experienta reala a iluzoriului.” (Mihai Gheorghiu)