Astazi, cand stiinta istorica se intereseaza de trecutul tuturor popoarelor de pe glob, indiferent daca sunt mari sau mici, am socotit ca istoria elementului aromanesc sud-dunarean trebuie cunoscuta in amanuntime.Strang deci, intr-un fel de Corpus, izvoarele care vorbesc de acest element: cronici bizantine si occidentale, documente de la Muntele Athos, Analele din Bari, relatarile rabinului Beniamin din Tudela, cronici si documente catalane, opere istorice spaniole consultate in Biblioteca Nationala din Madrid, documente din arhivele Venetiei si ale Parisului, de la British Museum, din arhivele Budapestei, cronicile romanesti din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, istoricii dalmati, operele calatorilor si cercetatorilor romani si straini, rapoarte diplomatice, memorii publicate ale istoricilor si filologilor romani si straini, in legatura cu trecutul si limba aromanilor. (Valeriu Papahagi)L-am intalnit pe Valeriu Papahagi in 1975. Ani la rand, cand doream sa materializez cumva ideea de savant, ma gandeam la Valeriu si la biblioteca lui. In 1999, am auzit de la mai multi batrani aromani despre existenta unei Istorii nepublicate scrise de Valeriu Papahagi. In 2007, am intrat in posesia fotografiilor manuscrisului acestei Istorii. In 2015, a fost tiparita Istoria lui Valeriu. Dupa o confruntare a cartii cu copia pe care o aveam, am constatat ca lipsesc 255 de pagini din cele 385 ale manuscrisului „Relatiile dintre aromani si dacoromani in trecut” (un capitol al proiectatei Istorii). Intalnirile cu Valeriu din 1975, stirile care mi-au parvenit incepand cu 1999 despre existenta acestui manuscris, intrarea in posesia reproducerii manuscrisului in 2007 si erorile echipei care a publicat cartea lui Papahagi, in 2015, sunt episoade ale destinului care m-a adus sa editez acest manuscris.Subiectul principal al manuscrisului este analiza constientizarii de catre unii aromani a inrudirii cu romanii si descrierea actiunilor intreprinse de statul roman pentru ajutorarea aromanilor din Turcia. Textul este o fresca impresionanta prin multitudinea detaliilor, prin acea „sfanta rabdare” a lui Valeriu Papahagi (de care vorbea Iorga), de „a strange faptele marunte”, dar semnificative. Valeriu Papahagi a murit in timp ce redacta acest manuscris. Una din ultimele povesti relatate de el vorbeste despre nasterea sa. Simbolic, cartea lui se incheie cu nasterea sa in text si cu moartea sa in lumea „reala”. (Alexandru Gica)Valeriu Papahagi s-a nascut la Crusova in 1906 si a copilarit la Istanbul, unde tatal sau, Nicolae Papahagi, a condus internatul universitar romanesc. A urmat Scoala franceza a calugarilor iezuiti, iar din primavara anului 1919, a urmat Liceul „Spiru Haret”, din Bucuresti. A fost licentiat al Facultatii de Litere si Filozofie si bursier la Scoala Romaneasca din Franta. Si-a dat doctoratul sub indrumarea lui Nicolae Iorga. A tinut cursuri de limba romana la Universitatea din Madrid si a lucrat la consulatul roman de la Barcelona. Revenit in tara in 1945, a predat portugheza si spaniola la Universitatea din Bucuresti si istorie in ciclul liceal. S-a stins din viata in august 1983.