Omul este exact ca si o casa de construit care are nevoie de timp pentru a o construi. Nu se construieste la intamplare si se asaza bine partile unele in raport cu celelalte pentru a fi solida. Casa nu este terminata decat daca suntem stapani la noi in casa. De asemenea nici virtutea nu se dobandeste intr-o singura zi. Ea presupune o crestere constanta, armonioasa si ofera un adevarat echilibru interior. Tot virtutea este aceea care ne ajuta sa fim stapani la noi acasa si stapani pe noi insine. Desigur, depasim anumite praguri, devenim din ce in ce mai rabdatori si serviabili, dar trebuie sa abandonam cu umilinta dorinta si posibilitatea unei stapaniri perfecte, a unui control absolut de noi insine. Un om nu este cu adevarat adult decat daca accepta ca exista in el insusi zone de rezistenta si de obscuritate pe care nu le poate domina si nu le poate cunoaste in totalitate. Accesul la maturitate se face prin asumarea propriilor vulnerabilitati, a propriilor sale falii. Ar fi o iluzie sa credem ca intr-o zi vor fi inlaturate in totalitate.Exista astazi tendinta de a inlocui virtutile prin tehnici si metode in relatiile de prietenie, in relatiile de la serviciu si pentru a reusi in viata. Este o mare eroare, caci nu putem reduce virtutea la stiinta, si nici educatia doar la instructie: inteligenta nu este inima. Fiecare om se naste cu un capital de capacitati oferite deja si fiecare este tributar unui anumit numar de conditionari innascute sau obtinute. Campul necultivat care este persoana umana in punctul ei de plecare nu va putea darui in mod indiferent orice fel de roade: unii vor darui mai mult decat ceilalti. Cum se explica aceasta situatie?