“Imi promit ca voi inchide ochii. Nu pot, ma atrage marginea halatului care se ridica, amenintator, peste genunchi. Trei palme. Trei distante care ma tulbura, ma turbeaza. Piele tanara care te infometeaza si iti colonizeaza definitiv instinctele. Pierd notiunea locului in care ma aflu, vreau sa uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fasiile de lumina intrate pe sub jaluzea stau sa explodeze. Se misca pentru a lua hartiile de pe birou, picioarele se desfac putin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimba intr-o secunda in pacient pe viata al psihologilor de cariera. Verdele-fistic devine pendula si se misca stanga-dreapta, mi se inchid pleoapele, genunchii ei mi se plimba de cateva ori pe langa fata, miroase a fir de iarba ucis prematur de cutitul masinii de tuns.” Paul Gabor – biografie literaraA folosi doar cuvinte si a te plimba printre fraze e foarte simplu, chiar elementar pentru cineva care si-a propus sa-si construiasca din acest lucru o pasiune. A scrie nu e doar o etalare a unui pepene pe taraba, a unui obiect pe care il asezi in fata cititorului si ii lasi acestuia misiunea de a-si chinui ochii printre pagini. Este si o participare activa intr-un ceremonial ludic, cognitiv, intr-un dans al neuronilor care poate sa-si schimbe ritmul de la un fragment la altul. A scrie, cel putin pentru mine, este o incercare permanenta de a rapi cititorul din marsupiul comod in care se adaposteste, de a-i excita curiozitatea, imaginatia si spiritul de aventura, este un efort perpetuu de a-l obliga sa paseasca impreuna cu mine intr-un tango pe care nu l-a mai schitat pana astazi. Sunt galatean. Nu stiu sa pescuiesc, dar imi place muntele. Ador microfonul de radio pentru care m-as intoarce si maine in tara, scriu cu furie de cele mai multe ori, cu deznadejde si nostalgie, cu convingerea ca foaia de hartie va avea in cele din urma forta pe care cuvintele o pierd cand sunt lansate in eter, scriu cu speranta ca oamenii vor regasi ulita aceea, pierduta, care duce catre raftul bibliotecii. Si mai cred ca oamenii sunt condamnati sa fie buni. Sau macar sa moara incercand.