Scrise in vers clasic si armonios, parca in contra timpurilor tulburi pe care le traim, Poemele orasului reflecta intru totul aceasta continuitate in spirala, a ideii in forma si a formei in idee, de sorginte hegeliana. Dintru bun inceput, autorul ne impinge, din pragul toamnei, sa fim la fel de nostalgici precum eul contorsionat intre trecut si prezent din aceste poeme, precum eul ce respinge, altfel spus, virtualitatea unui viitor mundan, preferand sa stea pitit intre pagini de carte sau sa rataceasca prin evi simbolici, alaturi de altii asemeni lui, initiatii in marile, indicibile taine, in cautarea eternei si furtivei Euridice. (…) Cata intelepciune, atata solitudine. Poemele orasului nu sunt, cum ne-am fi asteptat, poate, poeme ale comunitatii sau poeme ale comuniunii. Poemele orasului sunt poeme ale insolitarii. „Somnambul la margini de lume”, el isi continua – stingher, caci singur in multimile zgomotoase si aleatorii – periplul nocturn „printre stele-n cadere”. Vasile Burlui pune, cu o rara, constelata sinceritate, intrebarile de al caror raspuns ne temem. Despre usile care s-au inchis pentru totdeauna si despre ferestrele pe care le zidim zilnic intru mantuirea noastra. Curajul cu care isi asuma acest gest apartine nefirescului, e curajul celui care, considerat in neoranduiala cu lumea, striga totusi in cetate spre folosul celorlalti, nu al lui. Depinde de noi daca-l auzim. Si o putem face intr-un singur fel: citindu-l. (Livia IACOB)