[Vasile Igna] nu este un poet de succes provizoriu. [El] are fericita psihologie a „anonimatului“ fecund care vine din seriozitate si o profunda constiinta a creatiei. Omul are o sensibilitate „ascunsa“, care nu-si ingaduie sa se manifeste decat prin delicatete. Chipul sau sublimeaza o blandete visatoare, o taina nordica mai curand decat o psihologie de sedentar cuminte. Mult mai intransigent cu el insusi decat cu semenii sai, Igna este un depresiv echilibrat printr-un secret gust al ironiei. Aceasta ironie depresiva, romantica in fond, care nu consta in sfidarea impudica si tacerea in aparenta blajina, inseamna, de fapt, o punere la indoiala a „realitatii“ vulgare si redescoperirea realului subiectiv. – Petru Poanta Exista la Vasile Igna o stare aparte a marturisirii, facuta din indoiala si retinere, din apelul indirect la imaginatie, o cale de mijloc intre spunere si sugestie, sau, mai bine zis, un echilibru indecis intre ele, care da nastere unei tensiuni expresive specifice. Conditia dominanta e a singuratatii – si, deci, a incomunicarii – care gaseste in imagine o compensatie. – Marian Papahagi