‘Cu Orbita zeului – volum compact, ce-si deschide straveziile-i aripi sau porti sub motto-ul bacovian (care mi-a purtat si mie pasii in arta si mitul romanului cu doar o jumatate de secol in urma!) – Aura Christi isi afirma, cu un calm magistral, trebuie s-o spunem, pecetea-i lirica: o viziune de o dureroasa limpiditate asupra naturii, complice si oglinda a intregului vagabondaj imagistic, o surprinzatoare revizitare a zeilor, ce confera o patina clasica, unitara, volumului, cu nu putine semne, poate chiar si un fel de abur liric, venite din intima departare a unor poeti ca Hölderlin, Rilke, Blaga sau Nichita, celebrandu-i si pe Brodski sau Ahmatova. Iata, foarte succint, o mostra admirabila a unui singular curaj poetic si initiatic: re-instalarea unei poete, oficiind in limba lui Eminescu, in marile teme ale poeziei europene – etern moderne, fertile oricui poseda ingenium -, dar si in acel curaj, profetic as spune, de a se descoperi pe sine.&’ (Nicolae Breban) ‘Aura Christi indrazneste, prin acest nou volum, cel mai reusit din tot ce a scris pana acum, sa readuca in poezia contemporana modelul clasic. Versul este perfect taiat, de o muzicalitate launtrica sobra, fara sincope, de un firesc necaznit, care nu le iese decat poetilor de anvergura. Sunt ‘atacate’ teme mari, dar nu sub forma de lozinci, cum procedeaza naivii si incepatorii, ci fin sugerate, tinute in suspans. Confesiunea discreta, care nu se coboara la inregistrarea lipsita de imaginatie a unor senzatii ori furnicaturi sentimentale, a unor evenimente relatate in nuditatea lor austera – reprezinta o situare polemica fata de biografismul neretusat al unei mari halci din poezia ultimelor doua decenii. E o poezie clasica, a nelinistii, dar a unei nelinisti rodnice, impacate cu sine. Totul pare scris cu tonul celui care stie, care a traversat ‘drama luciditatii’, care a atins acel punct al intelegerii de unde realitatea, desi nu poate fi controlata, nu mai are cute, nise obscure; o asemenea perspectiva este foarte exigenta, dura, asa ca totul pare a fi scris cu cutitul la os, dar transmite echilibru, nu deruta. Desi totul e zbucium si cautare si convulsie, ‘totul e’, cum spune un foarte frumos poem, ‘linistit’. Din suma unor nelinisti grele iese o liniste-sinteza, care le impaca pe toate si te impaca pe tine cu tine. Pe tine ca poet si pe tine ca cititor. Am definit, astfel, discret, atitudinea clasica, adevarata atitudine clasica. Un fel de echilibru de ansamblu, prin nimic strident: de fond, de forma, de muzicalitate, de atitudine si de viziune, in cele din urma. Prin Orbita zeului, Aura Christi a dat unul dintre cele mai substantiale volume din poezia, atat de aplatizata retoric, a ultimilor ani.&’ (Bogdan Cretu) ‘Poetul nu disociaza, ci aduce nume si lucruri intr-o relatie inteligibila. Versurile structurate de antonomasia (figura care descrie in loc sa numeasca: ‘Dati-mi un nume pentru cel care…’) indica relatia omului cu divinitatea ca prototip al logicii prin care lucrul este atasat unei semnificatii. Nu este asadar o estetica a aparentelor/ vesmintelor frumoase, ci una semiotica, a iluminarii…