Aceasta carte este o „eliberare” de Cioran, o „despartire” de acesta. Dar nu este o „rafuiala”, ci o despartire atenta si amiabila si, cred eu, provizorie, pentru ca nu poti scapa definitiv de bolile culturale ale adolescentei si primei tinereti, nici nu ar fi bine s-o poti face, insa le poti imblinzi. Si, cred, acesta este efectul pe care il va obtine autoarea asupra ei insisi in urma scrierii acestei carti, dincolo de excelenta lucrarii ca atare – pentru ca este o carte foarte bine gindita si scrisa – si trecind peste debutul in volum. Si este foarte bine asa! Cioran cu care va avea de-a face de acum inainte, nu mai poate fi un autor devastator, cotropitor, care-ti reduce propria personalitate, incercind s-o „paraziteze”, s-o „vampirizeze” pe a ta. Efectul sau nu va mai fi, in termeni blagieni, unul modelator, ci unul catalitic, deci autoarea – ca si oricare alt ins care a trait o asemenea experienta – va merge mai departe pe propriile picioare, insa beneficiind si de plus cunoasterea capatata in urma frecventarii operei sale, a disecarii gindirii sale oximoronice si paradoxale.