Poate ca frumusetea va salva lumea, dar ce fel de frumusete? In cel mai recent roman al sau, Lebede toxice, Cornelia Petrescu diseca negurile armoniilor aparente, regasind si readucand in lumina uscaciunea, meschinaria, invidia, netrebnicii general umane pe care insa, cu acelasi remarcabil talent de observator din umbra, le identifica in tanara societate romaneasca post-revolutionara. Drept e ca, de aceasta data, amintirile si parfumurile, voioase sau ravasitoare, din tara natala, se impletesc in imaginarul autoarei cu amprentele peregrinarilor ce poarta personajele de pe un mal pe celalalt al Atlanticului, din Franta in Canada si inapoi in Romania.Fara a vorbi neaparat de accente autobiografice, e limpede ca sufletul niciodata pe deplin asezat si impacat cu exilul Corneliei Petrescu atinge limanuri universal valabile cand vine vorba de instrainare, fie ea dorita sau impusa de conjuncturi. Lumile, limbile, obiceiurile au infinite nuante, dar fundamental, moravurile si stilul de viata induse de globalizarea galopanta uniformizeaza perspective si neutralizeaza diferentele majore.Finalul cartii lasa linistea sa strecoare o raza de lumina, dar tonul general, in consonanta cu titlul, e mai curand amar si resemnat. „Nu-i timp de-arici, de oameni, sau de alte animale mici”, exclama cu nesfarsita tristete bunicul Teodor, la vederea unui pui de arici zdrobit pe carosabil de o masina prea grabita, intr-un secol prea grabit al unei lumi care nu stie, de fapt, spre ce se grabeste…Simona MODREANU