Generalul Gheorghe Garoescu (1886-1939) era locotenent la intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial, comandant al unei companii de mitraliere din Regimentul 6 Vanatori, si va termina conflagratia ca maior. S-a distins in lupta de la Porumbacu (septembrie 1916), a fost ranit in apropiere de Brasov, dar a revenit foarte repede pe front. Au urmat calvarul retragerii in Moldova, campania anului 1917, armistitiul si pacea impusa Romaniei la 7 mai 1918. Jurnalul sau consemneaza felul in care a trait pe front toate aceste momente, dar si iubirea mistuitoare pentru Lison Oppler, viitoarea sa sotie.„E curios ca traiesc numai din vise, pe care le insemn imediat. Dar ce sa fac? Alt mijloc nu mai am prin care sa stiu ce mai face Lison sau prin care sa mai stau de vorba cu dansa. Visul e singura mea fericire pe care o simt aici. Ce bucurie negraita incerc cand apare Lison! Ce mahnit sunt cand n-o vad multa vreme. O, Doamne, daca as gasi-o bine si daca nu m-ar fi dat uitarii. Mult o iubesc, mult de tot! […] Si acuma, cand tifosul exantematic face atatea victime, ei bine, cel putin sa am tare sufletul prin cele mai frumoase sperante de viitor. Ajuta-mi, Doamne, s-o regasesc pe Lison tot asa cum am lasat-o, draguta, buna si cu aceeasi dragoste calda pentru mine. […] Cum voi vedea ca temperatura se ridica, voi lua acest carnetel, care este rupt din viata mea, si-l voi inchide intr-un plic de panza, impreuna cu fotografia si scrisorile dragi de la Lison. Prin capitanul Dessila, un bun prieten al meu, il voi face sa ajunga direct in mana lui Lison. Dumnezeu insa sa-mi ajute sa pot face aceasta. N-as voi cu niciun chip ca ele sa ramana, sa se piarda. Sunt cele mai scumpe amintiri ce le pastrez ca pe niste moaste. Cele mai frumoase ceasuri din suferintele razboiului au fost acelea in care am scris in acest drag carnet.”