In acest roman inedit, romancierul Nicolae Breban analizeaza cele doua dictaturi, puse fata in fata: dictatura comunista si cea legionara. In aceasta ampla epopee – Jocul si fuga – lectorul se confrunta cu o realitate dramatica, o realitate abisala, avand privilegiul sa citeasca un fals roman politist, un mare roman politic, scris parca in continuarea Buneivestiri si a unui alt roman de anvergura, publicat acum cativa ani si dedicat aceleiasi teme – stalinismul – Singura cale. E un veritabil spectacol stilistic, literar, uman, de o densitate admirabila, pus in scena pentru a apropia lectorul de anii salbatici, in care Romania s-a aflat sub ocupatia Imperiului Sovietic. Un roman care abordeaza Mitul Politic, Mitul Puterii, Mitul Locului. Scris de o mana care instinctiv stie totul despre omul din om, la mijloc e istoria unei organizatii, construite in joaca de niste pusti genialoizi, care incearca sa preia de la singura miscare autohtona ideologia vehiculata in perioada interbelica pana sa se ajunga la partea inacceptabila, adica cea criminala, si fac eforturi s-o puna in pagina intr-un regim salbatic, intr-o seama de conditii istorice si sociale, in care omul este considerat abuziv, ca sa nu zicem monstruos, altceva decat este: ‘Nu, draga si stimata, scumpa Doamna a noastra. Noi, aici, suntem total contra acestui tip de a rezolva problemele. In trecut si azi; nu ma feresc sa o spun. Desi crima, crima politica, cea comisa zgomotos in numele unui ideal, si-a lasat amprenta de sange peste tot secolul nostru european. Cine, in viitor, va da socoteala? Cine va putea explica, cu adevarat, ce si de ce s-a intamplat asa si nu altminteri? De ce, oare, crima, crima aceasta ideatica, de care vorbesc, a devenit atat de necesara? De atractiva? De eficienta, la urma urmei?! In revolutiile din care abia am iesit sau in care abia intram. De voie, de nevoie. Nu mai inteleg nimic, pentru ca la cei mai multi este clar doar de nevoie; ei bine, acestia, impinsi de la spate, imbranciti, loviti fara retinere, cu acea pofta a salbaticiei in actiune, cum spunea cineva, ei bine, noi, atunci, loviti, impinsi, incepem pur si simplu sa… zbieram. Sa strigam, sa fluturam steaguri, lozinci; uneori, cu un fel de entuziasm de care se mira chiar si cei care ne imping de la spate. Care ne numara ca pe oi si, ca lupii, sar din cand in cand si prind pe cate unul dintre noi si il tarasc afara din tarc. Si el dispare pentru luni, pentru ani buni, ingrosand acea armata subterana, despre care mi-a povestit cineva, de curand, prieten cu unul dintre directorii penitenciarelor din provincie, lucruri nemaipomenite. Unice. Bucuria cuiva de a avea sub mana, cum sustinea cel de care vorbesc, o fiinta umana, care, zicea tot el – reiau exact vorbele lui – pana la acea data, adica pana cand noi l-am aruncat acolo, unde ii este locul, gandea ca noi toti ceilalti si facea un mare caz de logica, de demnitatea sa, de familie si istorie. Ba chiar si de…