Toate istoriile literare viseaza sa fie pure prin definitie si sunt impure prin natura. Exista destule impuritati si in cea de fata. Nu le-am eliminat, fiindca nu am vrut sa scriu o opera perfecta (din acest punct de vedere) si stearpa, ci una vie si chiar contradictorie, in masura in care nu exprima un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum si de aici, cu lecturile, competenta, temperamentul, gustul si capriciile mele. Si pentru ca nota de relativitate implicata in aceasta recunoastere sa nu conduca la iluzii desarte, va trebui, poate (oricat de lipsit de modestie as parea), sa reiau recomandarea facuta de un celebru filosof in pragul uneia dintre operele sale: cartea mea va fi inteleasa cu atat mai bine cu cat cel care o va citi va fi reflectat el insusi la operele comentate in ea. Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o incercare menita sa placa celor instruiti.Daca, pe de alta parte, e adevarat – si cat de frumos a spus-o Calinescu in finalul prefetei la Istoria lui – ca literatura „poate sluji drept cea mai clara harta a poporului roman“, nu ma consider, in ce ma priveste, decat unul dintre zecile de cartografi, silitor si modest benedictin al ideii ca fiecare se cuvine judecat dupa ce a realizat, oricat de mare ar fi departarea la care se afla harta lui de harta ideala pe care, in naivitatea lor, iubitorii de literatura o cred posibila. Nicolae Manolescu