Cartea pe care joaca de la inceput D. Tepeneag este aceea a (neo)avangardei. A fost firesc sa o inceapa la Bucuresti, intr-un moment de straniu, neasteptat si viclean experiment politic „liberal”-national-comunist, cand literatura romana renastea, in felurite chipuri, din cenusa realist-socialista. La Paris, in ianuarie 1971, descoperea o lume artistica diferita, dar cu dificultati diferite si deloc incurajatoare. Exemplele lui Tzara, Isou, Ionesco, inimitabile, raman, la o analiza lucida a sanselor, doar consolatoare. Nu-i usor sa convingi o lume pentru care innoirile atat de frecvente au fost confiscate de traditie. Parisul, Franta, limba lui Jarry s-au dezobisnuit temeinic sa mai astepte scandaluri estetice de import. Productia artistica interna e suficienta, chiar excedentara. Sunt timpuri fara glorie, grele, pentru avangardistii parizieni.Marian Victor Buciu