Mihai Cimpoi are – in imaginatia mea de valah – figura si semnele comportamentale ale unui razes din epoca lui Stefan cel Mare. Voinic, teapan, niciodata grabit, cu vorba domoala, coborat – as zice – direct din spatiul sadovenian, pare ca s-a hranit toata viata lui cu radacini de stejar. Tine drumul drept, pe la mijloc, si, de-i pornit intr-o directie, n-o schimba pana nu ajunge la locul cuvenit. Imi place la el, intre altele, ca se tine de cuvant. In tara lui Mitica, atata statornicie nu este socotita o mare virtute. De aceea rauvoitorii nostri ne considera oameni de vorbe si nu, cum s-ar cuveni, oameni de bine. Am credinta nestramutata ca Mihai Cimpoi nu-i un om de vorbe si ce promite face. Ca un taran basarabean, harsit de viata, sta locului si, contrar prejudecatii despre adamismul nostru traditional, duce lucrurile la capat. Nu-i place sa construiasca din fuga cailor, cum spunea G. Calinescu ca am fi facut, noi, romanii, de-a lungul veacurilor, si nu lasa neterminata catedrala pe care a inceput-o. Am observat de mult, de cand l-am citit (si am mai spus-o o data: l-am citit pe la inceputul anilor ’80, cand filosoful Constantin Noica mi-a trimis o scrisoare si o carte despre Eminescu scrisa, zicea el, de un coleg de-al Dvoastra din Basarabia! E interesant, cititi-l, ma indemna el), am observat, zic, ca, in cazul lui, catedrala pe care o incepuse deja si voia s-o duca pana la acoperis, se cheama Eminescu. Nu este, remarc, tema lui unica de studiu, dar este in mod evident tema lui prioritara. A scris mult despre Eminescu, indeosebi despre Eminescu ca poet al fiintei, un concept care vine, prin Noi-ca, de la existentialistii europeni din ramura germana. Acum strange toate cunostintele, descoperirile, analizele sale critice intr-un Dictionar enciclopedic Eminescu, reluand, daca inteleg bine lucrurile, proiectul lui G. Calinescu si sintetizand ceea ce au descoperit, dupa momentul G. Calinescu-Perpessicius-Vianu, eminescologii mai noi. Este un proiect important pentru cultura romana, un proiect ambitios, un proiect pe care l-au inceput si alti critici literari si, dintr-un motiv sau altul, l-au abandonat. Intelectualul roman lucreaza, de regula, cu fragmente, se pregateste cu mare agitatie pentru cursa de o suta de metri si, de multe ori, se plictiseste inainte de a incepe… Rareori se aventureaza in cursele lungi, de fond, acelea care cer tarie de caracter, rabdare, antrenament feroce si, evident, vocatia marilor constructii. Mie, unuia, imi plac si fragmentaristii, de genul stralucitorului existentialist Cioran (un spirit al sintezei), imi plac, totodata, si marii arhitecti in critica si istoria literara, marii vizionari, spirite ale amplitudinii in ale totalitatii, oamenii care gandesc intregul, nu numai fragmentul, ca Mircea Eliade. Ei au devenit indezirabili in epoca structuralismului, dar au revenit in forta dupa ce dictatura structuralista (cum i-a zis Roland Barthes, unul dintre fondatorii ei in literatura) s-a incheiat.