Desi porneste de la presupozitiile teoretice ale studiilor de gen, Emanuela Ilie nu face caz de propria identitate feminina decat pentru a vorbi mai convingator si mai din adanc despre psihologia creatiei si despre legaturile profunde dintre suflet si corp, deslusind atent traumele produse de splendida iluzie ca scriitorul nu-i doar o biata fiinta trecatoare. Prezumatul militantism ideologic lasa astfel loc unei problematizari cu miza filosofica despre fragilitatea conditiei umane, dar si despre elevatia etica a sacrificiului asumat pe altarul creatiei. Implicatiile existential-autobiografice ale unui atari demers sunt mai mult decat evidente, cartea de fata fiind nu doar un riguros studiu academic, doldora de idei originale si de fineturi exegetice, ci si o confesiune mascata, un jurnal indirect prin care autoarea izbuteste sa ne transmita credinta ca, prin scris, nu vom muri de tot. (Antonio PATRAS)Ei bine, substratul polemic al demersului doamnei Emanuela Ilie este tocmai refuzul acestei deturnari de semn prin literaturizarea excesiva a corpului feminin, dizolvat in metafora, si umplerea lui la loc cu carne vie care sufera, geme si sangereaza. Din acest punct de vedere, sa o spunem de la bun inceput, cartea domniei-sale, parasind, impreuna cu autoarele analizate, unele, scriitoare de raftul intai (Gabriela Melinescu, Constanta Buzea, Nina Cassian, Vera Calin…), domeniul familiar al fictiunii artistice, in favoarea textului declarativ direct, prin mijlocirea memorialisticii si a diaristicii, e un Manifest. Al unui discret feminism militant, matur, profund, fara ostentatii, parti-pris-uri si patetisme inutile, dar cu atat mai convingator. El iese, cel putin in intentie, de sub incidenta criticii literare „clasice” si tine, in egala masura, de istorie, sociologie, medicina, psihologie/psihanaliza, antropologie, etnologie, culturologie, politologie, nu in ultimul rand, desigur, de fictiunea artistica. (Doru SCARLATESCU)