Prin faptul, ca, opunandu–se parca lui Leonardo da Vinci, „Cina cea de taina” de la Voronet nu–l pune pe Iisus, Dumnezeu, nu om, in centrul compozitiei, ci la marginea ei. Iisus, dar si Sfantul cel mai iubit, Ioan, infipt cu degetele in haina lui Iisus, nu mai reprezinta aici echilibrul lumii create, ci, al acestei lumi si a altceva, care e atat de cutremurator, atat de fantastic, atat de infricosator, ca Ioan nici nu vrea sa priveasca incolo, ci s–a agatat cu toata furia carnii de haina Mantuitorului si priveste in alta parte. Ce vede sau stie Iisus, Cel de la marginea „Cinei cea de taina” de la Voronet, de are o privire atat de concentrata, atat de spiritualizata si sacrificiala? Nu stim, dar un pictor roman de pe la anii 1487–1497 si–a pus aceasta intrebare. Si, cu certitudine, si alti cativa oameni din manastirile si curtile epocii lui Stefan cel Mare. Dupa opinia noastra, anume aparitia acestei intrebari uluitoare, oglindita si in arhitectura sacra a primilor Basarabi si Musatini, a marcat devenirea moderna a poporului roman.