Nu am gresi daca am afirma ca exista un „fan-club Alexander Schmemann”. Literatura teologica, in mare voga la noi de doua decenii, e un univers aparte. O librarie de gen seamana, in fond, cu o arca a lui Noe: zeci de specii de discurs teologic, de o varietate pentru unii fireasca, pentru altii ingrijoratoare, stau intr-o proximitate mai degraba babilonica decat simfonica. Daca tematicile sunt relativ asemanatoare (desi uneori o astfel de impresie e inselatoare), frapeaza deosebirile de tonalitate si abordare. Inevitabil, optiunea cititorilor grupeaza opurile pe raftulete virtuale, care de multe ori nu corespund cu cele reale din librarie.Alexander Schmemann are „raftul” lui. Liturgist novator in studiile de gen, arheolog cu viziune al doxologiei, dar mai ales filosof al tainelor Bisericii, teologul american de origine rusa (o caracterizare care spune mai mult, vom vedea, decat banalul sau reductionism) a fost mai mult decat un nume de dictionar. Daca a reusit sa faca o bresa in inchistata teologie liturgica, aceasta a fost posibila nu doar prin intuitiile unui spirit extrem de vivace si cu o salutara doza de nonconformism (mult prea rara printre teologi), ci mai ales prin autenticitatea partasiei Duhului.Deseori ne inchipuim „duhovnicia” ca pe un registru profesional, o specializare aproape tehnica. Cititorii (si mai ales iubitorii) jurnalului parintelui Schmemann descopera insa altceva: o permanenta optiune existentiala, deseori discreta si nespectaculoasa, care instituie un univers al harului. Radacinile teologiei sale sunt experiente personale care imbina reflexivitatea – acea atentie la caracterul epifanic al realitatii – cu zelul misionar si cu tainica pedagogie a culturii. Incursiunile de stricta meditatie teologica stau alaturi, in jurnal, de note de lectura literara si de impresii de calator. Caracterul lor aluvionar, specificul de labirint (cu fir izbavitor cu tot) al constiintei, fragmentarul aforistic, succesiunea uneori suprarealista a planurilor, si parca de un nou gen de literatura teologica, exemplificat la noi de „Jurnalul fericirii” al parintelui Nicolae Steinhardt.O prospetime si o actualitate surprinzatoare (departe de atatea paseisme funeste), imbinarea de fervente marturii de intimitate spirituala (facute insa nu pe canapeaua psihanalitica, ci in camara tainica a rugatorului) cu arta de bijutier a luciditatii transfiguratoare, tovarasia empatica cu creativitatea culturii (la antipodul ghetourilor de pseudo-duhovnicie), toate concureaza la restaurarea acelui duh patristic deseori invocat, dar rareori cercetat. Ceea ce sporeste miza spirituala a demersului complica, in schimb, receptarea coerenta a unui parcurs biografic. Harta constiintei este diferita de cea a unei vieti si uneori sunt greu de suprapus.Iata ca in cazul parintelui Alexander Schmemann dispunem de un complement providential: memoriile sotiei sale, Juliana. Scrise la o varsta inaintata, publicate la peste doua decenii de la moartea sotului sau, aceste rememorari au darul de a situa in context un parcurs spiritual atat de dens. Juliana Schmemann povesteste in primul rand, portretizeaza deseori, din cand in cand multumeste. Intreaga sa carte e scrisa in duhul acesta de bucurie multumitoare, euharistic am putea spune. Ceea ce e deplin consonant cu notatia liturgistului despre semnificatia unui termen atat de fundamental crestin cum e cel de „euharistie”, care inseamna exact aceasta:…