A spune ca o viata poate fi vatamata sau ca poate fi pierduta, distrusa sau sistematic neglijata pana cand ajunge sa moara, inseamna sa subestimam nu numai finitudinea ei (caci moartea este sigura), ci si precaritatea ei (faptul ca viata reclama implinirea diferitor conditii sociale si economice pentru a se conserva ca viata). Precaritatea implica vietuirea in societate, adica faptul ca viata cuiva este intotdeauna, dintr un anumit punct de vedere, in mainile altuia. Ea implica expunerea atat in fata celor pe care ii cunoastem, cat si in fata celor pe care nu i cunoastem; o dependenta de oameni pe care ii cunoastem, pe care abia daca ii cunoastem sau pe care nu ii cunoastem deloc. Si, invers, implica sa fii afectat de expunerea si de dependenta fata de altii, multi dintre ei ramanand anonimi. Acestea nu sunt neaparat relatii de iubire, nici macar de prietenie, ci constituie obligatii fata de altii, pe care cel mai adesea nu stim cum ii cheama sau cine sunt si care poseda ori nu insusiri de familiaritate in raport cu un sens stabilit a cine suntem „noi”.