Ceva mai departe de mirajul petrecerilor techno, al filmelor narcotice si de reveria tehnologica in care poezia mai recenta se tot lanseaza like there’s no tomorrow, in linie cu ultimele teorii eco, biocharia. ritual ecolatru e un ecosistem singuratic. Odata, pentru ca in felul lui sumbru-melancolic se abate de la orice teritorii poetice consacrate si anunta o noua hegemonie identitara si literara; una care elimina fandoselile umane antropocentriste in favoarea unor procese environmentally-friendly, dominate de o viziune futurista „agresata” de o luxurianta imagistica vegetalo-animala. Mai apoi, pentru ca e strain de proiectele ceva mai vechi ale lui Mihok Tamas si prizeaza un intreg discurs poetic pe fondul unei fascinatii reconstructive. Geneza si teritorii reinventate, organicitate si un filtru vizual aproape excesiv, dominat in exclusivitate de avatarele unei noi ordini naturale – cam aici pot fi localizate ritualurile ambientale reci si aparent impersonale ale acestor poeme. Niste meditatii asupra lumii fara noi, ele deruleaza, pe ritmuri old school si prizand pe alocuri si cateva artificii lingvistice si conceptuale, niste naratiuni civico-sociale stranii, de orientare ecologica si cu o atmosfera minimalista. Cam cum ar fi daca Alan Weisman s-ar intalni cu Sigur Ros. O introducere convingatoare intr-o posibila poezie a viitorului. (Andreea Pop)