Lucian Raicu (1934-2006) este unul dintre cei mai importanti critici literari romani postbelici. Din 1986 s-a stabilit impreuna cu sotia sa, scriitoarea Sonia Larian (1931-2016), la Paris, unde a colaborat cu cronici la Radio France Internationale. Scrieri: Liviu Rebreanu (1967), Structuri literare (1973), Gogol sau fantasticul banalitatii (1974; Avec Gogol, Lausanne, 1992), Critica – forma de viata (1976), Nicolae Labis (1977), Practica scrisului si experienta lecturii (1978), Reflectii asupra spiritului creator (1979), Printre contemporani (1980), Calea de acces (1982), Fragmente de timp (1984), Scene din romanul literaturii (1985), Journal en miettes cu Eugene Ionesco (1993), Scene, reflectii, fragmente (1994). Postum a fost publicata antologia O suta de scrisori din Paris (2010).„Principala calitate a lui Lucian Raicu, pe care o poseda intr-un grad exceptional si care ar putea fi definita prin cuvintele inteligenta, capacitate analitica, perspicacitate, determina nu numai intreaga structura a criticii sale, ci si obiectul si finalitatea ei. Instrumentul isi creeaza, in acest caz, domeniul asupra caruia se exercita un spatiu de patrundere nelimitat. Din care suprafetele sint, bineinteles, excluse. Pentru criticul preocupat intotdeauna doar de partea ascunsa, mai greu accesibila a operei, o cantonare, fie si de moment, in locul comun sau intr-un plan al evidentei devine insuportabila. (…) O alta calitate de prim ordin a criticii lui Lucian Raicu este marea disponibilitate a expresiei. Criticul are nu numai serii de idei, ci si serii de cuvinte, gata in orice moment sa le „imbrace” pe cele dintii, fara nici o urma de crispare, cu o usurinta ce tine de har, de talent, in fraze precise, limpezi, cursive, „rotunde”. Stilul, desi „sec”, place, are un farmec al sau, specific, ce tine probabil de modul „ascutit” al rostirii, de proprietatea termenilor, de adecvarea netrudnica a expresiei.” – Valeriu Cristea